Săptămâna trecută am avut o revelaţie!
De multe ori viaţa mi-a arătat cât de important este ca sufletul să-ţi fie conectat cu natura şi cu tot ce te inconjoară, să fii prezent şi atent la ce se intâmplă în jurul tău.
În fiecare dimineaţă mă trezesc la ora 6 şi urmez acelaşi ritual: îmi fac cafeaua, dau drumul lui Caju în curte (căţeluşa noastră) şi mă uit pe geamul de la bucătărie să admir grădina. În acea dimineaţă mi-a luat ceva timp să mă dumiresc să înţeleg ce îmi vedeau ochii. În jumătatea stângă a curţii totul era verde şi zâmbea primăvara, iar în jumătatea dreaptă totul era imbrăcat în ţurţuri de gheaţă, era iarnă! Am tras o geacă pe mine şi am ieșit repede să văd ce naiba s-a intâmplat!
Era ireal…. toți copăceii mei înmuguriţi şi înfloriţi, iarba şi florile erau acoperite de gheaţă! Aspersoarele udau de zori şi abia atunci mi-am dat seama că au stropit toată noaptea şi cum temperatura a fost cu câteva grade în minus, s-a produs acest fenomen. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji şi am simţit o durerere imensă în suflet!
Plângând am realizat că mai trăisem acel sentiment, iar mintea a făcut o paralelă şi m-a dus la trăirile avute cu unii oameni din viaţa mea.
Îmi plac și iubesc oamenii şi tot timpul am fost înconjurată de prieteni. Sunt sinceră cu ei, asumată şi nu judec pe nimeni. Cine sunt eu să pot face asta? Dacă îmi place un om, îl iau așa cum este, cu bune şi cu rele dar am pretenţia să se intoarcă la fel spre mine.
Am avut câteva relaţii de prietenie foarte frumoase, că o primăvară, ce mi-au umplut sufetul de bucurie nişte ani. Infloaream împreună şi era minunat. Cumva, la un moment dat, la fel ca în grădina mea, au pornit din senin „aspersoarele” din partea lor, m-au improşcat picătură cu picătură, udă, rece şi încet, încet sufletul mi-a ingheţat.
Și m-a durut… rău….
Acolo m-a dus gândul în acea dimineaţă şi mă uităm cu câtă greutate trebuia să ţină micuţa floare sau firul ierbii, haina grea de gheaţă fără să poată face ceva. M-a trecut un fior, m-am dezmeticit, mi-am şters lacrimile şi am oprit aspersoarele. Am făcut câteva fotografii să le impărtăşesc cu voi şi m-am rugat să iasă soarele, sperând că puterea naturii este mare şi cu puțin noroc, gheaţa se va topi şi nu va lasă urme.
Aşa a fost!
Soarele a răsărit, făra pic de nori pe cer şi în jurul prânzului totul era din nou verde. M-am bucurat că un copil însă voi aştepta toamna să văd dacă pomişorii mei vor mai avea rod.
A fost incă o învăţătură pentru mine şi sunt recunoscătoare pentru tot ce primesc de la acest minunat Univers!
Ca de fiecare dată, soarele a răsărit şi în sufletul meu, nu mai simt acută durerea, gheaţa s-a topit, însă voi aştepta şi eu toamna să văd dacă sentimentele mele vor mai rodi! O să am răbdare, o să-mi dau timp şi voi urma natura.
Știu că toate trec în viaţă, dar nu toate se vindecă!!!
Text & Foto:
Camelia Andrei