De multe ori m-am întrebat dacă sunt suficient de credincioasă sau cât de mare ar trebui să fie credința mea, să pot să fiu cu sufletul împăcat.
Am mers la biserică de fiecare dată când am simțit, nu că a trebuit, am ținut post de câteva ori în viață, nu pentru că așa se face în anumite perioade ale anului, ci pentru că trupul și sufletul meu aveau nevoie să facă asta, am respectat și onorat mereu zilele de sărbătoare din an și le dau mai departe copiilor mei, cu dragoste și bucurie, toată însemnătatea lor.
Dar pentru mine nu e vorba doar despre asta…
Viața m-a încercat și m-a călit cu multe: cu tristeți și necazuri, cu durere și suferință, cu teamă și frică, cu nereușite și neputință…
De fiecare dată când treceam prin ele, ridicam ochii spre cer și întrebam „De ce, Doamne?”
Apoi veneau momente și trăiri frumoase: cu împliniri, cu bucurii, cu fericire, cu bunăstare, cu reușite, cu binecuvântări și iarăși ridicam ochii spre cer și spuneam „Mulțumesc, Doamne!”
Nu-i așa că toți facem asta? Că ne trezim cu ochii îndreptați spre infinitul cerului și căutăm răspunsuri sau trimitem mulțumiri?
Nu știu ce este acolo sus, nu știu cum arată locul mai departe de ce-mi poate cuprinde privirea, nu contează cum îi spunem, însă energia și conexiunea pe care o simt cu toată ființa mea, cu acel „CEVA” este MAGICĂ!
Să cred că „CEVA” este mai presus de tot și toate, să cred că pot alege în viață binele nu răul, să îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, să am curajul de a merge mai departe îndrumată de instinct, mă face să cred că cineva, acolo sus, mă iubește!
Și cred că este de ajuns.
Amintiți-vă de câte ori v-ați ridicat privirea spre cer și sigur o să știți cât de credincioși sunteți!!!
Text & foto: Camelia ANDREI
