Aș fi putut să vă scriu aici despre cauze, simptome și tratamente recomandate în situația în care vă confruntați cu depresia post-partum, dar nu o să fac asta. Este plin internetul de astfel de informații pe care le puteți accesa cu usurință.
Am ales să vă împărtășesc prin ce am trecut, ce am simțit, ce trăiri am avut când am adus pe lume cei doi copii.
Prima oară am devenit mamă la 38 de ani.
Îmi pierdusem orice speranță și eram vlăguită de tot ce încercasem timp de 5 ani: analize peste analize,2 fertilizări in vitro, tratamente naturiste, sarcini pierdute, multe rugăciuni, dar totul în zadar.
Renunțasem la a mai face ceva în direcția asta,mă irita orice subiect pe această temă și începusem să mă consolez cu gândul că nu toate femeile pe lumea asta trebuie să fie mame.
Dar Universul avea alte planuri cu mine!
Am aflat că sunt însărcinată, pe cale naturală, când îmi perdusem orice speranță!
Am fost binecuvantați și o minune de fetiță a venit în viață noastră!
A fost o bucurie imensă pentru noi, mai ales pentru tati, care și-a dorit mai mult decât mine să fie parinte.
Parcă trăiesc și acum acele clipe când ne uitam amândoi la ea, muți de uimire și nu ne venea să credem că puiul de om, mic cât o franzelă, este rodul iubirii dintre noi. Eram fascinați!
Ne-am luat în serios rolul de părinți și am făcut tot ce știam noi mai bine să o creștem pe fetița noastră ca la carte.
Citisem și mă documentasem destul de bine în timpul sarcinii despre tot ce era legat de mamă și copil. La teorie stăteam bine, cu pusul în practică era mai greu.
Oboseala m-a cuprins și pe mine, la un moment dat, ca pe toate mămicile. Nu cred că scapă careva!
Nu mai aveam chef să mă aranjez, treceam prin fața oglinzii fără să mă privesc în ea, mi se parea că nu slăbesc neam, operația cezarienei părea că-i cât casa de mare și urâta, sânii pocneau și dureau îngrozitor, ce să mai…. vis!
Simțeam că pierdusem ceva…. că pierdusem frumusețea femeii din mine.
Și oricât de mult iubeam să fiu mamă îmi era teamă că nu voi mai redeveni femeia care am fost.
Și mă consolam cu biscuiți! Mulți, de toate felurile, la orice oră din zi și din noapte!
Cum naiba să pot slăbi…
Cele mai frumoase momente erau seara, la băița de seară, când tati o spăla pe mogâldeața mică, îi canta, îi făcea măsăgel, o îmbrăca și mi-o punea la sân să o hrănesc, timp în care stătea lânga mine și povesteam cum ne-a fost ziua.
Nu-mi trebuia mai mult, simțeam că este lânga mine și am tot sprijinul lui, mă încărca cu energie.
Dar venea noaptea și năzdrăvana se trezea din 2 n 2 ore…
Ziua nu puteam să dorm așa că, după vreo câteva săptămâni, am simțit că mă ia panica. Cât o să pot rezista, cum o să fac față, așa o să fie viața mea de acum încolo?
Asta nu a fost depresie, erau niște stări anxioase, normale pentru orice femeie când devine mamă și care încet, încet, au trecut.
Când să mă dezmeticesc mai bine, după vreun an și jumătate, aflu că sunt din nou însărcinată.
Acum începe distracția!
La 41 de ani aduc pe lume un baiețel!
Bucuria a fost nemarginită și eu eram mai sigură ca niciodată pe mine că voi putea să mă descurc și voi face față să cresc doi copii, fără să mi se pară o povară prea mare.
Ce să vezi? În prima săptămână am clacat…
Fetița era geloasa pe bebelușul care i-a furat mama, cel mic era un plângăcios fără poftă de mâncare și fără chef de somn, iar eu mai aveam puțin și explodam….
Erau seri în care plângeam cu el în brațe și nu știam ce să mai fac. Patrulam între cele trei dormitoare, ale lor și al meu și nu puteam să dorm nici două ore legate. Se trezeau pe rând, de multe ori în același timp și eu eram sfârșită de puteri.
Gânduri negre îmi treceau prin minte și mă vedeam neputincioasă. Frica că nu voi fi o mamă perfectă pusese stăpânire pe mine, lacrimile îmi tâșneau din ochi din te miri ce prostioară, gest sau ton ce mie mi se pareau nepotrivite.
Încercam să ascund stările mele de frică să nu fie prost înțelese. Mulți probabil că m-ar fi judecat. Nu-mi lipsea nimic, ziua mai venea și mama să mă ajute, tati era lângă mine de fiecare dată când îi ceream și totuși, eu eram în acea stare, ca o scânteie gata să ia foc.
Nu puteam ține sub control corpul și mintea mea.
Eram un amalgam de bucurie, teama și tristețe!
Așa s-a manifestat la mine depresia postnatală!
Dar ce să vezi? A trecut!
Cum a trecut?
Revenind la viața pe care o aveam înainte.
Când am realizat că eu trebuie să fiu bine că toți ceilalți din jurul meu să fie și ei bine, totul a revenit la normal.
Am chemat-o pe mama să stea cu copiii și noaptea, din când în când, să putem ieși și noi în oraș să ne vedem cu prietenii, am prins curaj chiar să plecam câteva zile din tara, am început să zăresc din nou un licăr de frumusețe în mine și ușor, ușor am zărit luminiță de la capătul tunelului.
Stiu, suna ciudat cuvântul „depresie” asociat cu bucuria de a fi mama, de a da viață și a creste cu iubire și dragoste o bucățică din trupul tău și al iubitului tău, dar se poate întâmplă oricărei mame să se confrunte cu așa ceva.
Din fericire eu am avut norocul să am lângă mine bărbatul care m-a sprijinit și nu m-a lăsat să fiu doar mamă!
M-a vrut înapoi, iubita lui, femeia de care s-a îndrăgostit și m-a împins de la spate să redevin ce fusesem la început pentru el.
Mă adora ca mamă, este un tată minunat, dar înainte să fim părinți am fost iubiți și nu trebuie să uitam asta. De aici ne luam energia cu care putem învinge orice.
Dragi mămici, oricât de greu ar fi, eu spun mereu că toate trec!
Că nimic nu ne poate îngenunchia atâta timp cât în noi nu moare licărul și bucuria de a ne trăi viața!
Când sunteți în cel mai obositor și greu moment al vieții de mamă uitați-vă în oglindă și zâmbiți-i femeii din voi.
Ea este acolo și așteaptă să revină la viață, să șteargă depresii și să te ajute să vezi ziua de mâine însorită!
Cu dragoste de la o mamă pentru celelalte mame,
Camelia Andrei
